La Braţ Spre Aceeaşi Românie

Am făcut un mare efort să merg la vot. Şi nu fizic. Secţia de votare e la 200 de metri de apartamentul unde vieţuiesc. Un apartament nu mizer, nu luxos, nu comunist, nu democrat. Construit de comunişti, dar cumpărat de nişte oameni simpli cărora nu că le-a fost indiferentă politica…dar le-a fost mai dragă munca. Şi cum cu munca cinstită nu atingi nirvana confortului material şi social, probabil scârba sistemului politic post-decembrist i-a trimis mereu la vot. Împovăraţi de neaprecierea efortului la locul de muncă, de unele mici neajunsuri, de pensiile mizere, de nelipsitele credite pentru casă şi pentru copii…ei au ales, cam de fiecare dată, schimbarea.

Ritualul e simplu. Tata se imbăieaza, dă barba jos indiferent dacă a mai dat-o şi ieri, se parfumează, merge la şifonierul cu haine bune, alege un costum, o camaşă adecvată evenimentului, o cravată asortată, işi lustruieşte pantofii (înjură un pic murmurând: ” ‘Tu-le muma-n cur, pe vremea lui Ceaşcă îmi permiteam zece perechi de pantofi buni într-un an“) şi scoate un palton de acum douăzeci de ani, adică din vremea când încă îşi mai permitea să investească bani buni în haine. Toate astea sub nişte ochi surprinzător de neîncrezători ai mamei: “Mergi la vot, nu te duci la vreo chermeză! Te duci la 200 m de casă.” Dar votul e vot, işi iau buletinele şi pleacă la braţ…spre o Românie mai bună.

Cam asta e imaginea unei zile de vot in majoritatea caselor de români. Stau în faţa scării, fumez din ţigară, mă uit pe stradă şi văd aceeaşi poză: domni cu doamne la braţ, hăituiţi de grija zilei de mâine, apăsaţi de sictirul unei vieţi urât asamblate de cei ce au condus execrabil, ca un şofer prost, o ţară cu gabarit depăşit.

Stau, stau şi-mi adun frustrările într-un balon de săpun. Nu toţi au fost comunişti? Nu toţi au fost turnători? Nu toţi care s-au învârtit  înfometaţi în jurul ciolanului atârnat de la Cotroceni au furat? Contează care a furat mai mult şi care a furat mai puţin? Au furat şi atât! Legea pedepseşte la fel furtul unui covrig ca furtul unei flote. A, pardon, pedepseşte furtul unui covrig. Nu pedepseşte la fel o crimă ca un măcel în piaţa publică? Nu. M-a mulţumit ce-am ales acum cinci ani? M-ar mulţumi să nu merg la vot? M-ar mulţumi să aleg un om care a avut doar ghinionul să pice în mijlocul haitei roşii, să se confunde cu ea şi să deservească intereselor unor hiene…ascunse bine de o aură inofensivă? M-ar mulţumi să votez un om care a franjurat 180 milioane euro în două luni?

Eu nu am avut cu cine să merg la braţ pentru o soartă mai bună, de aceea îmi asum votul care mi-a generat în 24 de ore dublul frustrărilor acumulate în 5 ani. Nu m-a obligat nimeni şi nu m-a împins nimeni de la spate. Doar am crezut că toate eforturile mai multor oameni împotriva unuia singur s-au ghidat după zicala “Dacă doi iţi spun că eşti beat, te duci şi te culci“! Doar n-am crezut că mulţi sunt proşti si unul e deştept. N-am trăit nici mai bine, nici mai rău. Am trăit mereu la fel: cu speranţa că România va ajunge, în caţiva ani, să aibă autostrăzile Ungariei sau Sloveniei, că n-o să-mi fie ruşine să-i spun unui străin salariul meu, că n-o să închid ochii în faţa şefului străin atunci când îmi plăteşte consumaţia din milă şi din înţelegere pentru ţara în care trăiesc, că n-o să mă gândesc niciodată să emigrez, că o să am, cândva, un candidat pe care să-l votez din suflet şi din convingere şi nu să dau cu banul.

Trufia celor puţini care-şi proclama victorii peste victorii pe spatele celor mulţi şi proşti îmi provoacă greaţa! Mă bucur că am reuşit să nu evoc numele celor doi candidaţi. N-a fost intenţionat, dar mi-a ieşit…

Taguri: mizerii, personal, politica, Romania